Text preluat din lucrarea „Monografia satului Dersca”, Capitolul 1, autor Alecu Gherasim, editura AXA Botosani, 1998

Pagini din istoria localitatii

Privit de pe jilţul de prundiş al „Pietrişului" sau din şoseaua Dorohoi-Dersca-Mihăileni, la intrarea în sat, pe deal la „Gura Drumului”, Dersca se vede în toată splendoarea ei, asemenea unui covor de mari dimensiuni ţesut din lână, mătase şi fir de borangic în care casele, pomii, drumurile şi întreaga aşezare confirmă armonia perfectă a naturii şi a dragostei locuitorilor săi pentru trăinicie şi frumos. Pentru a se ajunge aici a fost necesar să treacă mai multe sute de ani, perioadă în care locuitorii aceste aşezări au fost în stare să învingă cu răbdare şi pricepere toate valurile potrivnice ale vieţii, abătute asupra acestor meleaguri, ale căror rădădni se cuvin a fi cercetate din cele mai îndepărtate timpuri. Istoria a confirmat cu prisosinţă că teritoriul de astăzi al satului Dersca a aparţinut, încă înaintea erei noastre, daco-geţilor, în mijlocul cărora trăiau şi alte triburi mai mici.

Pe teritoriul acestora s-a constituit apoi STATUL Dacia, condus de regii Dromihete şi Burebista şi care se va consolida puternic apoi în timpul lui Decebal. Cultul acestui popor era credinţa în nemurire izvorâtă din întruchiparea divină a lui Zalmoxis, despre care legenda spune că era un om ca toţi oamenii, rob la Samas ca sclav al lui Pythagora, fiul lui Mnesares. Ajutaţi de dărnicia pământului, locuitorii se ocupau cu creşterea animalelor, agricultura, creşterea albinelor, pescuitul şi cultivarea viţei de vie al cărei protector era zeul Bachus. Dacii erau recunoscuţi şi ca meşteşugari iscusiţi. Performanţa lor în arta extragerii şi făuririi obiectelor din aur şi argint (metale ce se găseau din abundenţă în inima munţilor Carpaţi) i-a situat la cel mai înalt nivel, în acest sens. Mărturii stau tezaurele de mare valoare artistică descoperite pe teritoriul ţării noastre. După cucerirea şi colonizarea Daciei de către romani, Crişana, Maramureşul şi alte părţi din Muntenia şi Moldova nordică rămân în afara imperiului, păstrându-se însă în continuare aceleaşi legături de viaţă între dacii din afară şi cei din provincie, întrucât cuceritorii nu aveau o graniţă stabilită oficial care să-i poată izola. Teritoriul actualului sat Dersca era locuit de dacii liberi, cunoscuţi prin cele două ramuri, carpii şi costobocii, cu legături continue, confirmate de vestigiile arheologice descoperite aici.

Convieţuirea dintre coloniştii romani şi localnicii daci a determinat formarea elementului latin în fosta Dacie. Limba de comunicare în mase devine cea latină, păstrându-se în acelaşi timp foarte multe cuvinte din vocabularul autohton. Pe parcurs, ca urmare a năvălirilor popoarelor migratoare, se introduc în limbă şi elemente noi împrumutate de la acestea. Dacii liberi de pe teritoriul actual al satului Dersca au folosit aceeaşi limbă, rezultată din comuniunea daco-romană. După părăsirea Daciei de către administraţia romană, locuitorii provinciei au fost supuşi vreme de un mileniu la grele încercări, din cauza năvălirii popoarelor barbare. Dintre popoarele barbare, cei mai periculoşi pentru locuitorii zonei s-au dovedit a fi tătarii. Fără un domiciliu stabil, intrau şi jefuiau tot ceea ce le stătea în cale. De frică, românii se retrăgeau din calea lor şi se ascundeau în munti sau păduri. Se povesteşte că, din cauza cruzimii tătarilor, locuitorii din trecutul aşezării Dersca îşi construiau care cu două proţape pentru a circula mai uşor pe drumurile înguste din pădurile şi văile din jur.

De altfel, în lungul timpului pădurea, această imensă bogăţie a naturii, care a însotit încă de la începutul existenţei sale pe om, ocrotindu-i fiinţa firavă, asigurându-i adăpost şi hrană, i-a sădit pentru vecie în suflet dragostea dusă până la veneraţie pentru marele său frate, „codrul". Semnul tainicei afinităti dintre om şi pădure se reflectă profund atât în legendele, baladele şi basmele haiduceşti cât şi în elementul folcloric de ieri şi de astăzi, caracteristic cântului popular, în acel „Frunză verde". Populatia din perioada tătarilor era organizată în formaţiuni săteşti denumite „Bolohovenii", care aveau aceleaşi ocupaţii ca şi înaintaşii lor dacii.In anul 1353, după alungarea definitivă a tătarilor, toate aceste formaţiuni sunt unificate într-o „marcă" de apărare, in fruntea ei fiind maramureşeanul Dragoş, care încorporează şi alte cnezate din împrejurimi, formând un voievodat, cu capitala la Baia, denumită şi Moldavia. După 6 ani, un alt maramureşean, voievodul Bogdan trece în Moldova şi cu sprijinul populaţiei locale, alungă pe Balc, un urmaş al lui Dragoş şi este apoi recunoscut de feudalii din teritoriu ca voievod si viitor domn. Momentul marchează constituirea statului feudal independent al românilor din partea de răsărit a Carpaţilor: Moldova, cu capitala la Siret.

In acest complex de împrejurări, satul Dersca, aflat la numai 12 km de Capitală, cunoaşte o oarecare înviorare şi dezvoltare. Populaţia îşi construieşte case din pământ acoperite iniţial cu paie sau stuf, cu geamuri şi uşi care se închideau cu ajutorul unor mânere din lemn. Unii mai locuiau în bordeie care ulterior au dispărut. Iluminatul se făcea cu ajutorul opaiţului sau cu lumânări făcute din ceară de albine, iar focul era aprins cu amnarele. In timpul domniei lui Alexandru cel Bun, care a condus cu înţelepciune şi pricepere destinele Moldovei timp de 32 de ani, toate localităţile ţării devin aşezări importante cu rol benefic în structura organizatorică a statului. Păstrând în continuare alianţa de prietenie şi înţelegere reciprocâ cu regele polon, încheiată de înaintaşii lui, el permite multor polonezi să vină în Moldova, unde se ocupau cu comerţul, exploatarea lemnului şi chiar agricultura. De la aceştia s-a păstrat denumirea de „velniţă" (fabrică de spirt), velniţe existând la Dersca, Ibăneşti, Cristineşti, Herta şi în alte aşezări. Fondul funciar, încă de la crearea statului, apartinea în întregime domnitorului, aspect menţinut cu puţine modificări, până în anii premergători Revoluţiei din anul 1848, când o parte din boierimea moldovenească trece la reforme privind separarea proprietăţilor şi veniturilor domneşti de cele ale statului. Din aceste proprietăţi, domnitorii au făcut pe rând donaţii la o parte din sfetnicii lor de încredere şi unor conducători devotaţi, cât şi bisericilor pe care le construiau. Concomitent cu procesul de organizare statală a ţărilor române, apare pericolul otoman, prezent în Balcani, ameninţând Principatele Române. Cu toată rezistenţa opusă, după multe lupte şi sacrificii, acestea au fost încorporate Imperiului, dar nu ca provincii, ci plătitoare de tribut, luptând mereu pentru a-şi păstra autonomia. Satul Dersca, cu toată suzeranitatea turcească în Moldova şi-a păstrat libertatea, fără să cunoască prea mult prezenţa acestora pe aceste locuri.

In timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Dersca obţine consacrarea definitivă. O parte din locuitori participă în oastea Domnitorului în războaiele avute cu duşmanul cotropitor, din care a ieşit, de cele mai multe ori, învingător. Fiecare victorie însemna, aşa cum vorbesc cronicile române, ridicarea unui locaş de cult. Adevăr confirmat prin nemuritoarele opere de artă, ilustrate prin mănăstirile Putna, Voroneţ, Suceava, Neamţ, Volovăţ, Tazlău, Dorohoi ş.a. Din rândurile foştilor oşteni ai lui Ştefan, s-au ridicat viitorii proprietari şi conducători ai satului. De menţionat că populaţia satului Dersca, din timpuri mai vechi îşi avea locuinţele situate pe o parte şi pe alta a pârâului Selişte, spaţiu ce îi asigura protectia vieţii, liniştea şi cele necesare, aşezământ ce se întindea pe toată lungimea apei, începând cu „Centru" şi până pe „Dealul Prisăcii". Moşia satului Dersca, la data de 25 august 1470 este dată în folosinţă de către Ştefan cel Mare lui Ureche şi surorilor sale. Este momentul primei atestări documentare a satului, printr-un act domnesc. Mai târziu, acelaşi domnitor Ştefan cel Mare, la 15 martie 1490, constituind teritoriul eclesiastic al Episcopiei de Rădăuti, îi dă acesteia în stăpânire sufletească acest sat, Dârsca, pe care îl avea primit ca donaţie de la Alexandru cel Bun. Proprietara a mosiei a fost si Mănăstirea Humor, până în anul 1875. Există însă convingerea unanimă că spaţiul pe care s-a creat şi dezvoltat localitatea este mult mai întins. Aşezarea este mult mai veche, deoarece săpăturile arheologice făcute de specialişti au dus la descoperirea urmelor unei cetăţi de apărare la locul numit „Şanţul Bereznei" şi a unei alte aşezări fortificate la „Pisc", construite din cărămizi şi piatră, ambele din perioada migraţiilor. De asemenea, o aşezare din feudalismul dezvoltat, cea de la „Selişte" şi alta din epoca fierului, la „Strujoacă". In anul 1973, locuitorul Coşman Dumitru, cu ocazia săpăturilor ce le făcea la fundaţia casei sale, pe locul numit „După Deal", pe marginea fâneţelor din „Vadul Buhaiului" găseşte într-un vas un tezaur de monede romane. Acesta era format din 51 dinari de argint din care 16 republicani şi 35 din epoca imperială, plus o brăţară din argint, de origine dacică, în greutate de 165,5 g. La vremea respectivă această descoperire a fost considerată cea mai importantă din Moldova. Era un semnal pentru specialişti, cărora li se oferea posibilitatea de a descoperi ulterior şi alte mărturii ale trecutului.

In privinţa denumirii localităţii, am arătat mai sus că satului i se spunea Dârsca. Pe parcurs însă, în toate documentele de arhivă se găseşte denumirea Dersca. Nu se cunoaşte până în prezent cu exactitate de unde provine acest nume, dar se poate avansa ipoteza că satul poartă numele unui conducător local (sau conducătoare), care s-a impus şi a format nucleul acestei aşezări. Pe vremuri, aceste situaţii erau destul de obişnuite. Dar poate fi vorba şi de o denumire de origine slavă „derevo"' (copac), care putea fi sugerată de codrii seculari din aceste locuri. In jurul anilor 1786, 1787, proprietarul moşiei Dersca era boierul Petru Cazimir şi soţia sa Ruxanda, moşia fiind cumpărată de la Mănăstirea Humor. Despre personalitatea şi familia acestui boier face unele mărturisiri biografice strănepotul său dinspre mamă, profesorul universitar ieşean A. C. Cuza, într-una din paginile sale memorialistice aflate în arhiva Bibliotecii Academiei Române, al cărui membru corespondent a fost, reproduse ulterior în revista „Magazin istoric" (nr.12 din 1994, pag.27): „Petrache Cazimir se căsătoreşte cu Ruxanda Voinescu şi are 6 copii (Costache, Răducanu, Toderaşcu) şi 3 fete: Autiţa, călugărită sub numele de Epraxia şi Anica, căsătorită cu grecul Criticos". Despre a treia fiică, autorul nu mai pomeneşte nimic. Averea lui Petru Cazimir era compusă din moşia Dersca (având şi alt nume mai popular „Ţigănia lui Cazimir") pentru că aici şi-a stabilit boierul robii ţigani folosiţi la muncile agricole pe majoritatea moşiilor. O altă moşie se numea Panceviţa şi se afla în apropierea oraşului Dorohoi (Sauceniţa de azi). Boierul mai poseda moşia Cănţălăreşti (la Vaslui) şi casele din laşi. La acestea se mai adăugau moşiile de peste Prut: Vadul lui Vodă, Malul Togatinei (lângă Nistru), Cotingeiui (lângă Soroca) şi Goleştii cu Ciobalakci (de la Cahul). Pe lângă aceste proprietăţi, el a mai luat împreună cu fostul domnitor Mihalache Sturdza Ocnele de sare de la Slănic, afacere ce s-a dovedit pentru el nerentabilă. Aşa după cum relatează în continuare A.C. Cuza, boierul Cazimir era un om blând şi indatoritor pentru toată lumea. Oricine apela la el pentru ajutor nu era refuzat. In acest fel, o mare parte din avere a irosit-o în împrumuturi acordate pe iscălituri la tot felul de oameni, care s-au dovedit a fi necinstiţi.

Stins din viaţă în anul 1824, Cazimir lasă în urmă o moştenire destul de încurcată în datorii. După decesul boierului se formează printr-o "Carte domnească" o comisie compusă din boieri şi copiii lui, care să stabilească pasivul şi activul averii. In urma dezbaterilor, comisia probă ca feciorii mai mari ai lui Cazimir să ducă la îndeplinire hotărârea luată. Cea mai mare datorie era de 35000 de galbeni, către Mihalache Sturdza şi provenea din tovărăşia ocnelor de sare pe care le-a avut în arendă. Pentru achitarea tuturor datoriilor, o parte din moşiile de peste Prut au fost date în arendă de către guvernul rus (veniturile urmând a fi depuse la Casa de Consemnaţiuni din Odessa, în contul creditorilor), iar altele au fost vândute. Moştenitorilor lui Cazimir le-a revenit doar o parte din moşiile aflate în Basarabia. Cât priveşte cele din Moldova, acestea au fost scoase la licitaţie.

Moşia Dersca este dată lui beizadea Petru Mavrogheni, în contul unei datorii de 6000 de galbeni. Cazimir, pe lângă casele din laşi, avea case şi la Dersca, unde a locuit o mare perioadă de timp. După decesul său, casele din laşi vor deveni Inalta Academie de Cultură, inaugurată la 16 iunie 1835, de către Gheorghe Asachi, după modelul celor din Apus, intitulată „Academia Mihăileană". Conacul boieresc se afla în centrul satului pe locul unde se găseşte astăzi locuinţa lui Gheorghe C. Ailioaie. Alte case, înconjurate de brazi şi pomi fructiferi, se găseau pe terenul ce aparţine în prezent locuitorilor Vasile Ungureanu şi Gheorghe Leonte. Una din ele a rezistat pînă după cel de-al doilea război mondial şi a apartinut lui Constantin Cujbă, în ea acesta tinând şi o prăvălie. Alte clădiri ale boierului Cazimir s-au aflat şi pe locul unde se află acum casa lui Grigore Roman. Moşia satului, în acea vreme era acoperită în majoritate cu fâneţe şi păşuni, iar îndeletnicirea de bază a localnicilor era creşterea animalelor şi albinăritul. Pământul agricol se lucra cu mijloace manuale de către robii tigani şi clăcaşii locali. In timpul cât Petru Cazimir a fost proprietarul moşiei Dersca, acesta a încercat să îmbunătăţească căile de acces din interiorul satului şi şoseaua de la marginea localităţii care duce spre Mihăileni, loc denumit şi astăzi „La deal la Cazimir". Acolo unde a existat şi o gospodărie ce a aparţinut familiei Cazimir, în care a locuit o perioadă de timp, teren denumit de localnici „Gârla Curtului". Boierul Cazimir împreună cu soţia sa Ruxanda construiesc şi biserica actuală (a cărei temelie s-a pus în anul 1806). Se dă astfel enoriaşilor posibilitatea să-şi desfăşoare aproape normal viaţa spirituală. Petru Cazimir este cunoscut în istoria Moldovei ca unul din cei mai sinceri susţinători ai Unirii Principatelor, alături de alţi boieri. După Petru Cazimir, în contul celor 6000 de galbeni datorie, proprietar al moşiei Dersca vine omul politic şi de finanţe Petru Mavrogheni-Bezede, urmaş al boierilor fanarioti, o rudă a lui Nicolae Mavrogheni fost domnitor în Ţara Românească. Petru Mavrogheni-Bezede, datorită averii lui mai târziu a fost numit ministru de finanţe în Principatele Unite in noul guvern condus de lon Ghica, după abdicarea forţată a domnitorului Alexandru loan Cuza. Resedinta acestui boier, cât a locuit la Dersca, se afla în centrul satului, preluată de la Cazimir. In curtea conacului se intra printr-o poartă rnare, situată unde locuiesc acum familiile Constantin I. Aungurence şi loan Şerban şi se ajungea sus până la locuinţa lui Constantin Ostafe. Pe această suprafaţă de teren au fost construite multe clădiri folosite pentru diverse activităţi gospodăreşti. In unele se prelucrau produsele lactate, iar în altele erau adăpostite animalele. Construite din cărămidă, cu toate cele necesare, acestea asigurau în condiţii optime dezvoltarea acestui sector. După Mavrogheni, aceste construcţii au aparţinut succesiv boierilor: Pavel Stoianovici, losub Uhrinoschi, Hector Burbure şi Eduard Burbure.

In timpul cât Mavrogheni a fost proprietarul moşiei, a plantat un mare număr de tei pe marginea drumului, începând de la curte prin sat şi drumul ce urcă pe dealul Breaz denumit şi „Deal la Tei". Plantaţia de tei s-a păstrat până la colectivizarea agriculturii.

Petru Mavrogheni construieşte şi Rateşul din centrul satului, folosit ca han pentru diligenţele de poştă, dotat cu toate cele necesare pentru a oferi călătorilor odihnă şi destindere. Moşia deţinută de Mavrogheni era lucrată de către locuitorii satului în regim boieresc, după toate regulile impuse de proprietar. Este cunoscut că în acea perioadă nu existau ţărani care să posede pământ. Urmaşii foştilor iobagi, pentru a se întreţine, atât ei cât şi familia, erau obligaţi să muncească pe moşia boierească. Boierul respectiv nu ţinea seama că iobăgia era desfiinţată încă din 1749 în Moldova şi 1746 în Muntenia şi chiar de dezrobirea ţiganilor. Cu o sută de ani mai târziu îi lua cu forţa la lucru. Suprafaţa moşiei, atât ca întindere cât şi ca hartă a culturilor pe care le folosea, se păstra în forma preluată de la înaintasul său, Cazimir. Satul, în acea perioadă, avea o populatie mult mai redusă formată din grupuri de case organizate pe familii. Cele mai numeroase erau: Bădrăgănenii, Fusenii, Coşmănenii, Temnenii, Giredenii, Fodorenii ş.a. Mai târziu, s-au format si alte familii ca: Ungureanu, Chiţan, Pojoga, Aungurence, Ostafe, Roman, Maftei şi, în continuare, restul familiilor ce populează astăzi satul: Cojocaru, Ciubotaru, Ciobanu, Olaru, Petraru, Rotaru, urmaşi ai celor ce se ocupau în trecut cu aceste meserii.

Familia Gherasim se înregistrează la Dersca în jurul anilor 1858-1859, când loan Gherasim, un bucovinean din teritoriul ocupat de Imperiul Austro-Ungar trece graniţa şi se stabileşte la Dersca, familie ce ulterior devine destul de numeroasă. Spaţiul locuit de această familie în anii 1910-1920 cuprindea o suprafaţă de peste 20 ha teren, loc numit în prezent „Gherasimeni". Nume asemănătoare celor din Dersca se găsesc răspândite pe întreg teritoriul ţării. Numele Gherasim, de origine greacă, cu o longevitate de peste două milenii este de asemenea răspândit pe întreg teritoriul ţării cât şi peste hotare. In susţinerea acestui adevăr se poate consulta calendarul creştin ortodox, în care, la ziua de 4 martie se găseşte scris: „Cuviosul Gherasim de la lordan", cei care sunt înzestraţi cu acest nume serbându-şi onomastica în această zi. In legătură cu atribuirea numelor de familie, este necesar să arăt că ele au apărut, încă din perioada matriarhală, când noii născuti primeau numele mamei, în jurul căreia aceştia găseau hrană, îngrijire şi adăpost până când ajungeau să se întreţină singuri. Nume ca Adumitroaie, Afusoaie, Amihălăchioaie, Apetrei, Adăscăliţei, Aungurence, Aiordăchioaie, Amariei, Asofroniei, Ailioaie, Atudosiei ş.a., fac parte din această categorie, fiind păstrate din generaţie în generaţie. Actele privind evidenţa şi atribuirea numelui noului născut se făceau la botez, fiind păstrate apoi în locaşul de cult. Pe lângă numele proprii primite la naştere, o parte din cetăţeni erau - şi încă mai sunt - identificaţi şi după porecle precum: Acrâşmăriţei, Aroşului, Alungului, Aioanei, Sumanaru, Apachiţei, Amarghioalei, Grigoriu ş.a. Parte din ele erau trecute şi în actele de stare civilă. Pe parcursul vremii s-a renunţat la practica oficială de acest tip, dar s-au păstrat în continuare până în zilele noastre, diferite denumiri prin care pot fi identificaţi sătenii cu mai multă uşurinţă.

Portul folosit de ţărani era asemănător cu cel pe care-1 purtau în vechime dacii, confecţionat din produse de origine animală şi vegetală. Bărbaţii se îmbrăcau cu cămăşi lungi ţesute din cânepă şi in, strânse la mijloc pe corp cu un brâu lat colorat iar pe cap pălării (vara) şi căciuli (iarna). Pentru sezonul rece îşi confecţionau haine groase din lână sau cojoace din piei de oaie cu „berneveci" legaţi pe corp cu ajutorul „răbojului". Incălţămintea era lucrată din piele. Se purtau opinci în zilele de lucru şi ciubote în zilele de sărbătoare. Femeile, la fel ca şi bărbaţii, purtau îmbrăcăminte din acelaşi material. O fustă largă şi lungă până la glezne, cu o jachetă din material mult mai subtire (vara) şi mai gros (iarna). Incălţămintea era asemănătoare cu a bărbaţilor. Se purtau şi ciuboţele din piele, lungi cu şireturi până sub genunchi. Pe cap puneau barize sau casânci în culori diferite, de o frumuseţe şi rezistenţă deosebite şi şaluri din lână iarna. Tradiţia vechiului port popular aparţine în continuare românilor de pe versantul apusean şi răsăritean al Carpaţilor. Şi la Dersca s-a păstrat multă vreme această traditie a portului popular, până prin anii 1957-1958, când mai putea fi văzut îmbrăcat în berneveci şi suman, bătrânul Vasile C. Ailioaie, un gospodar fruntaş din sat. Sumanele, prin croiala şi aranjamentele florale cu nasturi şi „şaraduri" dădeau un aspect de eleganţă tipic românească. Păcat însă că acum s-a renuntat la ele! Prelucrarea produselor vegetale şi animale necesare îmbrăcămintei consuma foarte mult timp. Gospodinelor le revenea misiunea de a le trece prin toate fazele de transformare, folosind toate mijloacele existente (meliţă/ ragilă/ pieptene, fus, furcă, răşchitor, ştiubei de zolit, depănătoare, urzitori şi stative), obţinând produsul finit. In noptile lungi de toamnă şi iarnă se întâlneau împreună fetele şi femeile şi toate la un loc, torceau, făceau împletituri şi cusături de toată frumuseţea, unele rămase adevărate modele. In aceste întâlniri îşi găsesc originea şezătorile populare de astăzi, pe care le putem vedea în emisiunile televizate de datini şi obiceiuri strămoşeşti. Hrana se prepara în conditii oferite de epocă. Boabele de cereale erau treierate cu ajutorul „îmblăciului" iar făina era măcinată „la râşniţă".

Proprietatea moşiei Mavrogheni se întindea până la Podul Loznei, apoi, folosindu-se metode mai puţin ortodoxe, a reuşit să se extindă intrând şi în stăpânirea moşiei văduvei Potlogi, până la hotarul Loznei. Lucrările agricole erau efectuate de localnici, luaţi de multe ori şi cu forta la muncă. Cei care nu se supuneau erau, parte din ei, prinşi, bătuţi şi apoi legaţi de butuci mari de lemn spre exemplu celor ce ar mai încerca să se împotrivească. Se povesteşte că din rândul sătenilor, circa 20-30 de bărbaţi care urmau să fie luaţi cu forţa la muncă pe moşie, s-au alcătuit în cete de haiduci. Cu toate eforturile boierului de a-i captura, aceştia i-au făcut multe necazuri, neputând fi prinşi. Multă vreme după acest episod din viaţa satului, urmaşii lor sustineau cu mândrie că fac parte din cei 20-30 de oameni liberi care nu s-au supus. Administratorul moşiei era un oarecare Hagiu Pascu, care, după cum povestesc cei mai vârstnici, nu se deosebea cu nimic prin felul lui de a se comporta, de cel al stăpânului său. Pascu a fost mult timp „credinciosul boieresc" iar după plecarea moşierului a locuit în continuare la Dersca, unde se găseşte menţionat la vârsta de 80 de ani, martor la căsătoria ce a avut loc între boierul Alexandru Stoianovici şi domnişoara Filareta Uhrinoschi, în anul 1871.

Bezede Petru Mavrogheni vinde moşia lui Pavel Stoianovici, care însă o detine numai câtiva ani pânâ la decesul său. Moşia revine moştenitorilor, care pe lângă cea de la Dersca, erau proprietari şi ai moşiilor Lozna şi Mogoşeşti. Boierii Stoianovici dau în chirie aceste moşii lui Mihalache Holban, care le administrează câtiva ani, apoi moşia Dersca este cumpărată de către losub Uhrinoschi. Moşia Lozna rămâne în continuare moştenitonlor Stoianovici, fiind vândută mai târziu arendaşului Mihalache Holban.

In perioada cât moşia Dersca a fost în proprietatea acestui arendaş, vatavul lorgu Cercezi şi feciorul boieresc Dumitru Urzică, au pus la grele încercări locuitorii satului, întocmai ca pe vremea boierului Mavrogheni. „Suntem bătuţi fără milă şi luaţi cu forta la lucru, încât ne-am hotărât să trecem graniţa Prutului", se arată printre multe altele într-o plângere adresată „Ministrului Kogălniceanu" la data de 9 decembrie 1863, „cerând a-i scăpa de sub jugul sclaviei domnului Mihalache Holban", un grup de ţărani printre care: George Tudosanu, Toader Tudosanu, Constantin Chiriluţă, George Burlă, Toader Costaş, Toader Pojoga, George Agafiţei ş.a. Se cerea în mod deosebit, pedepsirea celor doi slujbaşi boiereşti vinovati şi de moartea ţăranului Mihalache Cojocaru. Subprefectul Calcântram, împutemicit să cerceteze plângerea făcută, nu a luat nici o măsură penală sau administrativă împotriva celor învinuiţi. După ce Unirea Principatelor capătă confirmare intenaţională, domnitorul Alexandru loan Cuza a trecut la un program de măsuri menite să schimbe radical toate structurile economice, sociale şi politice ale ţării. Una din cele mai importante şi spectaculoase reforme din cadrul acestui program şi care a produs modificările cele mai profunde în viaţa economică şi socială a ţării a fost Legea rurală. Ţărani au fost eliberaţi complet de regimul iobăgiei şi clăcii, fiind împroprietăriţi cu pământ din moşiile pe care se aflau. Act unic în istoria ţării noastre până la acea dată. Loturile de pământ au fost repartizate ţăranilor în raport cu potentialul lor economic, după numărul animalelor de muncă pe care le detineau. Boierii conservatori, proprietari ai întinselor moşii, s-au lăsat greu convinşi pentru a ceda o mică parte de teren ţăranilor, primind în schimb despăgubiri în sume fixe, eşalonate pe 15 ani, de la cei împroprietăriti. Reforma agrară hotărâtă de domnitor a fost aprobată şi s-a trecut la aplicarea ei. 511896 de familii ţărăneşti din întreaga ţară au primit o suprafaţă de 2038640 ha. pământ.

La Dersca împroprietărirea a fost făcută după următoarele criterii: un număr de 10 clăcaşi, care deţineau câte 4 boi primesc câte 5 fălci şi 40 de prăjini, în total 55 ha de teren; 93 de clăcaşi, care detineau câte 2 boi primesc câte 4 fălci, total 384 ha; 127 de pălmaşi cu două fălci şi 40 de prăjini, total 317,40 ha. Se mai împroprietăresc 27 de cetăţeni cu diverse ocupatii, cărora li se atribuie câte 12 1/2 prăjini pentru locuri de casă. De asemenea, se mai face împroprietărirea cu o suprafaţă de 5 ha pământ pentru biserică, în care intrau şi cei doi preoti din Dersca şi Viţcani, sat ce apartinea aceluiaşi proprietar. Pentru pământul expropriat, moşierul a fost despăgubit cu suma de 299100 lei vechi şi 20 de parale.

Moşia, pe vremea lui Uhrinoschi, se cultiva aproape în întregime cu grâu, secară, orz, porumb şi cartofi. O mare parte din produsele obtinute erau întrebuinţate pentru fabricarea spirtului la velniţa proprie. Se mai cultiva ovăz, sfeclă ş.a., necesare în gospodărie. Atât muncile agricole, cât şi cele legate de creşterea animalelor erau efectuate de foştii clăcaşi, în dijmă. Bătrânii povestesc că acest boier era un om foarte aspru şi greu de înduplecat, din care motiv se petreceau multe neînţelegeri privind muncile agricole, între el şi localnici, parte din ele confirmate şi prin „Opisul cu pricini" din arhivele primăriei, înscrise în anii 1867-1869 în dosarele întocmite în acest sens. Uhrinoschi poseda şi alte moşii în diferite localităţi, aşa că relaţiile lui cu dijmaşii sau cu boierii vecini erau dintre cele mai proaste datorită felului său de a se comporta. Certurile şi diversele neînţelegeri politice cu boieri ca Docan, Hasnaş, Costaţi ş.a., i-au atras din partea acestora o ură înverşunată. Această ură se datora şi faptului că boierul Uhrinoschi, în diferite ocazii, se lăuda că „va construi un palat acoperit cu piei de pe boieri". Destinul său devine tragedie, pentru că boierii rivali pun la cale un atentat şi reuşesc în scurt timp să-1 împuşte în pădurea Buhaiului, pe când se afla în drum spre casa de la Dorohoi, printr-un individ a cărui identitate a rămas necunoscută. Uhrinoschi era atunci în vârstă de 53 de ani, decesul său producându-se - aşa cum rezultă din actele de stare civilă de la primărie - la data de 28 august 1873.In legătură cu această crimă, se zvonea că autorul ei ar fi fost un oarecare Gireada din Dersca, recrutat initial de către Uhrinoschi pentru a ucide pe unul din boierii rivali. Gireadă dezvăluie planul criminal propus de Uhrinoschi celui care urma să fie ucis. Boierul avertizat i-a pus la dispozitie o sumă mult mai mare decât cea oferita de Uhrinoschi pentru a fi lichidat. Cercetările efectuate în legătură cu producerea crimei nu au confirmat zvonurile care circulau. Pentru rudele apropiate, această pierdere a fost destul de dureroasă. Spre amintire, urmaşii îi construiesc un bust din marmură, depus în pridvorul bisericii din Dersca, străjuit de o frumoasă zână din acelaşi material.

După moartea lui losif Uhrinoschi, proprietari devin moştenitorii, Grigore Uhrinoschi ş.a. Moşia este dată apoi în arendă, boierii primind drepturile ce li se cuveneau conform actelor încheiate. Timp de mai multi ani, arendaş este evreul Waisengrun, apoi alt evreu, Simion Pascal, după cum aflăm din angajamentele făcute cu săteni pentru lucrarea moşiei, acte autentificate de consiliul comunal care a luat fiinţă în urma aplicării legii „Pentru comunele urbane şi rurale", din 9 martie 1864. Moşia Dersca intră apoi în proprietatea lui Hector Bòrbòre de Weisembek, un ginere al lui Uhrinoschi, care deţinuse până la acea dată moşia Conceşti de lângă târgul Darabani, ca zestre de la socrul său. Hector Burbure, după ce plăteşte toate datoriile rămase de la Grigore Uhrinoschi asupra moşiei, a cumpărat şi părtile ce le reveneau celorlalti moştenitori şi devine proprietarul de drept al întregii moşii. Odată cu achiziţionarea acestor proprietăţi, cumpără şi Fabrica de spirt împreună cu mai multe dădiri ce formau sediul administrativ şi locativ situat în centrul satului, lângă iazul Romanescu, folosit şi ca sursă de apă în procesul de fabricaţie. Fabrica de spirt este mistuită de flăcări în întregime în anul 1897, din motive rămase necunoscute. Belgian de origine, stabilit la Dersca definitiv, el s-a îngrijit împreună cu soţia sa, Maria şi alti colaboratori apropiaţi, ca pământul să fie lucrat în aşa fel încât să poată obţine rezultate cât mai valoroase. Face drenaje pe moşie acolo unde era necesar, în „Bahnă", Dolina şi „între drumuri", redând agriculturii aceste porţiuni de teren. Din relaţiile comerciale cu parteneri străini achizitionează şi aduce la Dersca multe seminţe de cereale, de rădăcinoase şi plante furajere pe care le-a folosit pe moşie, cum au fost: ovăzul galben, mare, alb şi subtire, orzul cu 4 şi 6 rânduri, precum şi mai multe specii de grâu şi cartofi din soiurile Richter, Imperator, Kifle, Mercher, Americane, Samson ş.a., din care selecţiona pe cele mai productive. Introduce în acelaşi timp pentru prima dată în comună cultura de lucernă, apoi diferite ierburi ca Mateus şi Reigras, cu scopul de a îngrăşa pământul datorită însuşirilor lor biologice. Pe lângă gunoiul de grajd, folosea şi îngrăşăminte chimice. Toate culturile erau repartizate pe sole mari, cu rotaţii anuale. Favorizat de conditiile prielnice privind natura înconjurătoare a satului, cu fâneţele şi păşunile sale din Vadul Buhaiului, Strujoacă, Buhăieş, Palanca, Tochilia, Cazimir, Gârla Curtului, Dealul Viţcani, Temnoaia şi Pietriş, la care se mai adăugau şi cele ocupate cu păduri, boierul respectiv s-a ocupat foarte mult şi cu creşterea animalelor, posedând un număr mare de cirezi de vite, grajduri pline cu porci şi păsări, precum şi cai de rasă. Produsele obţinute erau prelucrate în micul abator şi lăptăria proprie, fiind apoi comercializate în Bucureşti şi alte oraşe din ţară sau fiind exportate. Animalele de rasă erau valorificate asemănător, pe valută. Tot pentru comercializare, cultiva întinse suprafeţe cu sparanghel, căutat foarte mult în acea vreme, pe care-1 expedia în întregime la Bucureşti. Cartoful, orzul şi o parte din porumb erau folosite la fabricarea spirtului, la vechea velniţă din sat. Boierul Hector Burbure avea la dispozitie, in centru, două conace, unul vechi, altul mai nou, care au apartinut înaintaşilor săi, unde locuia împreună cu familia. Inconjurate de o livadă mare cu pomi de soiuri diferite şi străjuite de o mulţime de brazi falnici, ele ofereau prin frumuseţea lor o notă de eleganţă şi confort peisajului rustic al reşedinţei boiereşti.

In cadrul acestui complex de clădiri exista şi o capelă în care se oficia slujba religioasă în zilele de sărbătoare şi în alte ocazii, după ritualul catolic, de către abatele Morisseau, adus special pentru această misiune care era şi educatorul copiilor. Despre abate, se spune că în timpul liber, când nu făcea slujbe în zilele de lucru, se ocupa cu agricultura şi prelucrarea produselor lactate. Nu se cunoaşte din ce motive, între abate şi boier s-au ivit unele neînţelegeri, în urma cărora boierul a hotărât să-1 destituie din serviciu şi să-1 expedieze de la curte. La 28 septembrie 1887, în timpul evacuării de la domiciliu, abatele împuşcă mortal pe omul de serviciu Pascaru şi răneşte uşor pe Constantin Chiţan, un alt slujbaş de la curte. Este imediat arestat şi trimis în judecată. Nu se ştie ce pedeapsă a primit pentru crima săvârşită deoarece judecata a durat multi ani, abatele nu se mai află la Dersca pentru a se urmări desfăşurarea procesului şi, în continuare nu s-a mai ştiut nimic de el. După plecarea abatelui, boierii, chiar dacă nu făceau parte din religia ortodoxă, în zilele de sărbătoare erau prezenti la serviciul divin oficiat de preotul ortodox la biserica din comună. Hector Burbure, fiind şi membru în consiliul comunal, a făcut tot ce a fost posibil pentru îmbunătătirea căilor de acces, cu prundişul extras din carierele Viţcani şi Pietriş a pietruit drumurile din interiorul satului cât şi cele din imediata apropiere. Era mereu prezent la toate manifestările culturale ce se organizau în comună. Cu ocazia sărbătorii de sfârşit de an şcolar, care avea mereu loc în „Pomătul Curţii", împărtea personal premii în bani sau alte cadouri elevilor fruntaşi. Cei clasati pe primul loc primeau câte un galben, câte o jumătate era dată celor de pe locul doi, apoi cărţi pentru următorii clasati până la premiul cinci, îndemnând în acelaşi timp pe săteni să-şi trimită copiii la şcoală. Personalitatea acestui boier, după decesul său, petrecut în anul 1900, a fost comentată pozitiv, atât de sătenii contemporani lui, cît şi de urmaşii acestuia.

Eduard Bòrbòre de Weisembek, împreună cu soţia sa Margareta, după decesul tatălui său vine din Belgia, unde avea domiciliul şi, pe lângă partea lui de moştenire, a cumpărat şi restul moşiei cu toate bunurile mobile şi imobile de la ceilalti frati şi surori şi se stabileşte definitiv la Dersca. Incadrat de oameni fideli, cu pregătire şi experienţă în domeniu care i s-au alăturat imediat după preluarea proprietăţii şi cărora le-a încredinţat productiile de vârf, a reuşit în scurt timp să obţină venituri mult mai mari din exploatarea agricolă şi zootehnică a moşiei. Unul din aceşti administratori a fost o lungă perioadă de timp Alfred Marin, care, cu acordul moşierului, angaja temporar câte 10-15 practicanţi tineri, pe care îi învăţa agricultură, creşterea animalelor şi contabilitate. Din rândul lor se recrutau cei mai pricepuţi, fiind apoi angajaţi definitiv pentru diverse servicii în cadrul administratiei moşiei şi a fermelor de animale. Cultiva grâu, secară, orz, ovăz, porumb, cartofi ş.a., însumând în total peste 850 ha teren de la care obtinea în medie de la culturile păioase între 1500-1700 kg la hectar. Restul moşiei se cultiva cu plante furajere, pe care în anii cu umiditate mare le însiloza. De asemenea, mai cultiva o suprafaţă mare de cânepă, căutată foarte mult în acea vreme, fiind comerdalizată in întregime. Reţinea din producţie doar o mică parte necesară la diverse lucrări în interesul propriu. Cânepa se topea în mod obişnuit în apa Pârâului Morii, în bazine amenajate special din care unele cimentate iar altele pardosite cu dulapi groşi de lemn.

Creşterea animalelor de rasă a devenit prioritară pentru că din aceasta se obţineau venituri considerabile. Cei care se ocupau cu munca în acest sector erau oameni priceputi din rândul sătenilor. Administratorul era omul de încredere boieresc care supraveghea nemijlocit întregul proces de producţie. Printre aceştia, din ultimii ani sunt cunoscuţi: Gheorghe Romanescu, Costân Chiţan, Teodor Soroconovici, Costân Ungureanu şi Gheorghe Badragan. Nicolae Florescu se ocupa cu întreţinerea si buna funcţionare a tuturor mijloacelor mecanice, de la moara de grâu şi fabrica de spirt la cele existente pentru exploatarea moşiei. Pentru lucrări de contabilitate se recrutau tineri priceputi, selectionaţi, aşa cum am arătat mai sus din rândul celor pregătiţi la curte, printre care şi Constantin Ivan, ultimul din istoria boierescului din comună. Toţi aceşti oameni au contribuit cu modestele lor cunoştinţe la întreţinerea, dezvoltare şi buna stare a gospodăriei. In 1906-1907, boierul Eduard Burbure îşi construieşte un conac în mijlocul moşiei, la ieşirea din sat, spre Lozna, cu toate anexele gospodăreşti şi se stabileşte definitiv. Mai construieşte un grup de case în imediata apropiere, pentru muncitorii angajaţi, un mic cartier ţărănesc denumit „Coteni". Casele au dispărut în cea mai mare parte. In una din ele locuieşte în prezent Constantin Ivan. Curtea veche din sat a fost demolata, materialele rezultate fiind folosite la noua construcţie. Odată cu aceste construcţii, în clădirile de lângă Podul Loznei el instalează o nouă fabrică de spirt. In fabricarea spirtului se folosea ca agent termic turba extrasă de pe proprietatea moşiei, iar apa necesară era luată din apropiere, de la locul numit „Ghiolul fabricii". Conacul boieresc, existent şi astăzi în aceeasi arhitectură, a fost transformat în „Preventoriu de copii" de către fruntaşii comunişti. Restul clădirilor, în care au funcţionat fabrica de spirt, moara de grâu şi cea de porumb au fost trecute în proprietatea C.A.P.-ului, în care s-a instalat sediul administrativ. Conacul, vizavi de sediu, unde a locuit Jean Burbure a fost demolat cu puţin timp înainte de apusul „erei" comuniste. Restul constructiilor din sat trece in folosinţa unor slujbaşi boiereşti, cumpărate sau primite ca plată pentru serviciile făcute. Curtea devine proprietatea lui Dionisie Băncescu, fost şef al postului de jandarmi. După decesul acestuia, curtea este detinută în continuare de soţia lui, Maria Băncescu devenită Chiţan, după recăsătorire. Familia Chiţan hotărăşte să demoleze fostul conac şi, pe acelaşi teren construieşte casa aflată în prezent în proprietatea lui Gheorghe Ailioaie, după ce acesta a cumpărat şi partea de moştenire de la Dionisie Băncescu junior. Mai sus, o locuinţă, cu toate anexele gospodăreşti intră în proprietatea lui Teodor Soroconovici, aflat în serviciul curţii, locuinţă situată pe locul unde se găsesc casele lui Gheorghe Badragan, Constantin Aungurence, Maria Temneanu şi Grigore Leonte. O altă casă, vizavi de fosta reşedinţă boierească, a fost cumpărată de Gheorghe Romanescu şi el fost angajat la boier, pe care o dă zestre fiicei sale Finareta, căsătorită cu Vasile Pintilie, fost plutonier major în armată. Casa respectivă este apoi închiriată de Legiunea de jandarmi, unde a functionat o bună bucată de timp postnl de jandarmi. Pe locul vechiului local s-a construit un nou sediu, în care se desfăşoară activitatea poliţiei. Casele din jurul fostei fabrici de spirt, împreună cu Rateşul, au revenit aceluiaşi proprietar, Gheorghe Romanescu, şi se află pe teritoriul unde azi se găsesc casele lui Stelian şi loan Romanescu, loan Mihalache, Gheorghe Maftei, Gheorghe Coşman, Domnica şi Gheorghe Romanescu.

Rateşul, primit moştenire a fost în continuare proprietatea Finaretei Pintilie. După decesul ei şi al soţului, clădirea urmează linia descendentă a succesiunii, fiind preluată de moştenitorii Georgeta, Margareta şi Gheorghe Pintilie care ulterior o vând cooperativei de consum, care o foloseşte initial pentru birouri, apoi ca magazin mixt şi, în sfârşit bodegă-restaurant. Vizavi de Rateş, tot proprietate boierească,construită în stil ţărănesc, se mai afla o casă transformată în prăvălie de către cooperativă încă de la înfiinţare în primii ani de după primul război mondial.

In fondul locativ moşieresc poate fi cuprinsă şi casa de lângă sediul primăriei în care a locuit multă vreme familia Păsăraru, familia unui agronom absolvent al uneia din primele şcoli de agronomie din Moldova, condusă de lonescu-Sideşti, care a fost o perioadă de timp angajat pe moşie. Casa, după ce a aparţinut moştenitorilor, a fost cumpărată de către Vasile Dumbravă împreună cu terenul. Noul proprietar o demolează şi, pe acelaşi teren construieşte casa pe care o deţine în continuare. După cum se constată, întreaga vatră a satului a fost ocupată în vechime cu locuinţele şi anexele necesare ale foştilor moşieri, inclusiv spatiul ce cuprinde casa Sandu Vasile, magazinul cooperativei, dispensarul medical şi şcoala cu căminul cultural, de vizavi.

In primul deceniu al secolulni XX se anunţa declanşarea unor răscoale ale popoarelor subjugate de marile imperii — Austro-Ungar, Otoman şi Rus - pentru a-şi recăpăta libertatea. Războiul din Balcani va fi preludiul cataclismelor sociale ce vor urma. La 28 iunie 1914 este asasinat, în oraşul iugoslav Sarajevo, prinţul Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, eveniment care a marcat începutul primului război mondial. Satul Dersca, in timpul acestui război s-a aflat m zona operativă cu un grad mai redus de risc. Ostaşii ruşi aliaţii noştri, au poposit aici şi alături de populaţia locală au săpat tranşee de apărare, au instalat un spital de campanie în localul şcolii unde erau internati răniţii aduşi de pe front, îngrijiţi şi de către personal sanitar din zonă, la care a participat şi sotia boierului, Margareta Burbure. Relaţiile dintre săteni şi soldaţii ruşi au fost aproximative. Copleşiti de băuturi alcoolice de care erau mari amatori, aceştia deveneau adesea foarte agresivi. Comportarea lor sub influenţa licorilor bahice, 1-a determinat pe moşierul Eduard Burbure să închidă fabrica de spirt. Ruşii erau mari consumatori şi de ceai, fiind nelipsiţi de bidonul folosit în acest scop, agăţat de umăr.

Această stare de lucruri ia sfârşit odată cu declanşarea revolutiei bolşevice din Rusia, când Lenin renunţă la „războiul imperialist", iar soldaţii „tătucului ţar" părăsesc în debandadă câmpul de luptă în dorinţa de a ajunge cât mai repede acasă. Cât au stat la Dersca unii din ei au reuşit să-şi facă prietene intime printre amorezele locale, care, la plecare i-au însotit, unele ca sotii legitime, altele doar cu promisiuni în acest sens.

După război, între 1919-1920 se face împroprietărirea. O suprafaţă de 1017 ha pământ este dată foştilor combatanţi din comună, din moşia boierului. Totodată se dă în proprietatea comunei islazul de la Cazimir şi alte câteva locuri pentru oborul comunal, pentru aşa-zisele „dejugătoare", la Podul Loznei, în curtea Rateşului lângă casa de azi a moştenitorilor Haralambie Tănăsele şi pe locul unde acum este casa lui Vasile Ciobanu.

Proprietatea moşiei râmâne cu 207 ha pământ arabil şi fâneţe şi cu 1400 ha de pădure, plus întregul inventar agricol. Mai târziu, Eduard Burbure a mai vândut din pădure la diferiţi gospodari din comună şi din apropiere. După cum se constată, moşierului i-a rămas suficient pământ în folosinţă. După actul împroprietăririi vine din Belgia fiul său Jean Bòrbòre care, împreună cu tatăl său s-a ocupat intens de treburile gospodăreşti.Locuitorii satului devin mai independenti. Grija lor se îndreaptă către proprietatea personală din care să obţină un cât mai mare profit. Satul se dezvoltă continuu. Se construiesc case noi, se plantează pomi, se întretin căile de acces. Astfel, Dersca devine o aşezare destul de frumoasă. O parte din ţărani mai lucrează şi pe moşie, cu deosebire în sezoanele agricole, primind în schimb bani sau produse conform înţelegerilor făcute. Nu se cunosc revendicări sociale din partea lor în perioada de referinţă. Familia Burbure, în clădirea fostei fabrici de spirt instalează o moară de grâu modemă, cu valţuri purtate de un motor de 80 de cai putere de la care se obtinea o făină de cea mai fină calitate solicitată la export. Boierii erau în acelaşi timp şi proprietarii unei garnituri de treier pentru păioase, actionată cu motor pe benzină, folosită pentru culturile obtinute de pe moşie.

Mijloacele de transport pe care le foloseau erau cele cu tractiune animală. Mai târziu au cumpărat două autoturisme pentru tată şi fiu, o noutate în domeniu, la Dersca. Boierii se ocupau şi de agricultură şi posedau un număr de peste 400 stupi cu albine, exploataţi în sistem pastoral. Situati la un nivel ridicat de trai şi cu multiple mijloace materiale la dispoziţie, ei aveau posibilitatea să-şi trăiască viaţa aşa cum şi-au dorit-o. In perioada 1923-1924, Eduard Burbure construieşte pentru el şi familia sa un pavilion de vânătoare, dotat cu tot confortul necesar, la marginea de apus a satului, în pădurea de la poalele dealului „Bour şi Pietriş", învecinată cu satul Tureatca. Aici petrec de multe ori timpul liber împreună cu prietenii apropiati.

In anul 1940, când ruşii ocupă Basarabia şi Bucovina de Nord, Herţa şi cele nouă comune din fostul judeţ Dorohoi, pavilionul de vânătoare cu terenul şi întreaga pădure din jur intră în stăpânire sovietică. Graniţa e stabilită definitiv în anul 1944 pe linia Goroniş-Berezna-Pietriş. Multe loturi de pământ şi pădure, proprietatea ţăranilor, rămân dincolo de graniţa abuziv impusă. Boierul pierde si el o mare parte din pădure, întreg satul vedea viitorul prin lentila acestor evenimente. Locuitorii nu s-au lăsat îngenunchiaţi şi au continuat munca de toate zilele. Eduard Burbiire, ales ca şi tatăl său membru în consiliul comunal, apoi primar onorific, a participat activ împreună cu sătenii la toate activitătile culturale şi obşteşti înfiinţate cu sprijinnl lui, contribuind la dezvoltarea satului. Din aprilie 1931 pe timpul guvemării lorga-Argetoianu, este prefect al judeţului Dorohoi, funcţie ce i-a dat posibilitatea să contribuie şi la dezvoltarea economico-socială a tuturor localitătilor din judeţ. Perioada de relativă linişte şi pace din România de după primul război mondial este zdruncinată de apariţia pe scena istoriei a fascismului italian şi nazismului german, state totălitare, revizioniste în fruntea cărora se aflau cei doi dictatori: Mussolini şi Hitler. Neprevăzutul se petrece în septembrie 1939, când locuitorii satului sunt martorii tragediei poloneze chiar din primele zile de la declanşarea celui de-al doilea război mondial. Germania hitleristă atacă prin surprindere această ţară fără o declaratie de război. Mulţi refugiati polonezi militari şi dvili au trecut pe aici, unii dintre ei fiind cazaţi pentru o scurtă perioadă de timp la conacul boieresc si la câteva familii din sat. Agresiunea ucigâtoare a lui Hider a sfărâmat rezistenţa eroică a armatei polone în mai putin de o lună de zile, determinând în cele din urmă întreaga conducere a ţării să ia drumul exilului. Astfel, în noaptea de 17-18 septembrie 1939, preşedintele republicii polone Mosciki, mareşalul Rydz Smigiy comandantul suprem al armatei şi Bek, ministrul de exteme, cu întreg guvenul, trec pe la punctul de frontieră Snyatin în România, unde şi-au găsit scăpare şi adăpost. Numărul refugiatilor polonezi care a intrat în România s-a ridicat la cifra de peste 100.000 de persoane. Se puteau vedea atunci coloane de maşini militare de diferite tipuri pline cu soldati şi ofiţeri polonezi trecând prin sat, solicitând relaţii în legătură cu traseul ce urma a fi parcurs pentru a se ajunge la centrele de primire organizate în acest scop de către guvemul României în diverse oraşe ale ţării, printre care şi Botoşani. Odată cu acest exod, a fost expediată în tranzit prin România o mare parte din rezerva de aur a Poloniei, în greutate de 70.000 kg care, după mai multe peripeţii de călătorie a ajuns cu bine la Paris, apoi la Londra, după ce Franţa a fost atacată de nazişti.

Un an mai târziu, la 28 iunie 1940 începe şi tragedia noastră ca urmare a ultimatumului sovietic privind cedarea Basarabiei. Trupele armatei roşii, aşa cum am mai arătat, ajung la marginea satului. Derscanii trăiesc clipe de groază, întrucât ocupanţii la îndemnul unor elemente trădătoare din rândul compatrioţilor noştri evrei preconizau o expansiune protectoare până la Dorohoi.

La Dersca se găsea atunci cantonat regimentul 48 Infanterie Buzău, iar la familia Gheorghe Gherasim era instalat un telefon de campanie deservit de sergentul Cocoş loan. Acesta primea informatii pentru a le comunica superiorilor săi, de la comandantii regimentelor 3 Grăniceri şi 8 Vânători, aflate în retragere că pe tancurile ruseşti erau ofiţeri evrei dezertori din armata română de pe care dirijau locul unde urma a se stabili graniţa. Intenţia lor era să ocupe şi oraşul Dorohoi, cu populatie predominant evreiască, de la care primeau semnale prin diverse forme pentru a fi luati sub protecţie sovietică. In cele din urmă, derscanii, pregătiti să fugă din calea ruşilor, au scăpat de ocupatie. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu restul comunelor ce au apartinut judeţului Dorohoi, inclusiv Herta, care au fost încorporate colosului rus. In urma acestei sfârtecări de pământ din trupul ţării, la Dersca se refugiază foarte multi oameni şi familii întregi, din care unii s-au stabilit aici, ca: Dumitru Răuţu, Nicolae Buzduga, Petru Lupu, Gheorghe Vlad, Gheorghe Dutcovici, Gheorghe Corsei, Dumitru Sofronie, Constantin Foca iar alţii au plecat mai departe, găsindu-şi adăpost pe tot teritoriul ţării. După acest val de necazuri mai trece un an şi, cu puţin timp înainte de 22 iunie 1941, locuitorii satului sunt nevoiţi să treacă prin momente asemănătoare refugiaţilor din comunele ocupate. Intreaga populatie a satului, cu o parte din bunurile mobile şi animalele ce le apartineau, a fost evacuată în satul vecin, Lozna, şi adăpostită pe la casele oamenilor iar o parte s-a stabilit în câmp sau în pădurile din apropiere, în adăposturi construite provizoriu. Timp de peste două săptămâni derscanii au fost nevoiti să se găsească în această situatie, până la izgonirea ruşilor de la frontieră. Satul fiind rămas fără stăpân, o parte din agoniseala de o viaţă a unor familii s-a distrus. A fost posibil aşa ceva, întrucât între taberele adverse de grăniceri s-au produs încleştări şi pătrunderi alternative pe teritoriul advers.

După retragerea ruşilor ca urmare a izbucnirii războiului, locuitorii din Dersca au revenit la casele lor. Odată cu declanşarea conflictului dintre Germania nazistă şi Rusia bolşevică, în fruntea cărora se aflau cei doi „rechini" Hitler şi Stalin, în ziua de 22 iunie 1941 în război a intrat şi ţara noastră. Mareşalul lon Antonescu, hotărât să refacă graniţele ţării, a dat cunoscutul ordin: „Ostaşi, treceţi Prutul!". Se declanşează lupta pe viaţă şi pe moarte... Oamenii din sat, aflaţi acasă au văzut soldaţii Regimentului 11 Vânători de munte cum înaintau în formaţii de luptă pe coama Pietrişului şi şoseaua strategică Dorohoi-Dersca, folosind armamentul din dotare, şi care, sub protecţia focului de artilerie, au reuşit să treacă graniţa, urmărind inamicul în retragere. In câteva zile şi nopti au fost eliberate târgul Herta, Noua Suliţa şi oraşul Cernăuţi. Din unitatea de vânători care s-a aflat în luptele din acest teritoriu au făcut parte şi doi tineri din sat, sergentii Gheorghe Leontescu şi Nicolae Petraru. Ultimul a căzut eroic la datorie, lăsând în urma lui soţia şi doi copii minori: Vasile şi Dorica. Gheorghe Leontescu, reîntors acasă a fost martorul tuturor prefacerilor sociale şi politice ale satului din ultimele decenii ale secolului XX. După ce ruşii au fost alungaţi de la graniţă, sătenii au pătruns în pădurea „Goroniş" curioşi să cunoască urmările provocate de lupte. Erau cadavre ale ostaşilor ruşi, seceraţi de gloanţe şi proiectile, despuiate de haine, prin toată pădurea. Gospodăria cu sediul pichetului de grăniceri rus construit pe locul unde altădată se afla cantonul pădurarului Dumitru Ivanischi, angajat al boierilor Burbure şi Stoianovici proprietarii pădurii, complet distrus şi lipsit de toate bunurile ce le-a avut. După cum se vorbea atunci cei care şi-au însuşit îmbrăcămintea de pe cadavre, cât şi arsenalul gospodăresc aflat în dotarea pichetului au fost unii cetăţeni din Tureatca si Dersca. Războiul a continuat apoi pe teritoriul inamic. Maşina de luptă germană a funcţionat iniţial ireproşabil, intrând adânc pe întinsele stepe ale Rusiei. Basarabia şi Bucovina de Nord cu tinutul Herţei au fost eliberate şi alipite la patria mamă. Conducătorul statului, mareşalul Antonescu avea obligatia morală şi patriotică să aprobe trupelor române să continue lupa până la zdrobirea definitivă a inamicului. Dar neşansa a fost de partea coaliţiei germane cînd, în luptele de la Stalingrad, din ianuarie-februarie 1943, Armata Roşie a reuşit să încercuiască pe asediatori. In această cutremurătoare epopee cad prizonieri şi sunt dispăruţi şi morţi circa 150.000 de ostaşi români alături de întreaga Armată a 6-a germană, formată din peste 300.000 de soldati şi ofiţeri în frunte cu comandantul lor, feldmareşalul Frederich von Paulus. Această înfrângere suferită de forţele germane, la care se mai adaugă şi cea de la Kursk, este socotită de către istorici drept cotitură în desfăşurarea ulterioară a războiului dintre puterile aliate şi cele fasciste. Ruşii, după aceste victorii, au continuat ofensiva terestră şi aeriană ajutati de americani, în cadrul acordului „lend-lens-ului" economic şi militar încheiat între aceştia, reuşesc în scurt timp să schimbe soarta războiului în favoarea lor. Urmărind inamicul în retragere, ruşii pătrund în primăvara anului 1944 pe teritoriul de nord al ţării, inclusiv in satul Dersca. Din acest moment se profilează la orizont o nouă societate, total diferită de cea cunoscută până atunci, cu toate implicatiile ei în viitorul României. Cinismul rus se face cunoscut şi pe teritoriul care de veacuri a apartmut strămoşilor noştri. Administratia locală, la aparitia ruşilor în comună era evacuată şi stabilită m comuna Dragodana judeţul Dâmboviţa, in frunte cu primarul Constantin Temneanu. S-a mai alăturat întreaga familie Burbure, slujitorii bisericii şi formaţia premilitară organizată cu câţiva ani mai înainte, al cărei prim comandant a fost învăţătorul Constantin Diaconescu, sublocotenent în rezervă.

Pătrunşi pentru a doua oară în decursul unui secol în satul nimănui, „eliberatorii", urmaşii lui Ivan cel Groaznic, s-au dedat la fel de fel de abuzuri şi silnicii, făcând viaţa extrem de grea localnidlor. Din primăvară şi până în toamna anului 1944, Dersca s-a aflat la cheremul comandamentului rus. Se făceau rechizitii de cereale şi de animale, pentru întretinerea trupelor ruseşti. Câtiva dintre localnici, fără nici o jenă, s-au alăturat „eliberatorilor" pe care nu-i voi mai arăta, din respect pentru urmaşii lor. Indivizii respectivi vor rămâne în conştiinţa satului etichetati drept colaborationişti, respinşi la vremea lor de toti. Este demontată şi întreaga instalaţie de morărit, proprietatea lui Eduard Burbure, motivându-se că va fi predată ruşilor în contul despăgubirilor de război. Aşa cum povestesc sătenii, în fruntea acestora au fost recunoscuţi evrei din oraşele apropiate, întorşi din exilul impus de regim. Instalatia a fost expediată m alte localităti, remontată şi repusă m functiune. Pe lângă toate acestea, sătenii erau siliţi să plece la săpat tranşee departe de casă, în Bucovina la Frătăuţii Noi şi Vechi, în favoarea ruşilor. In urma acestor grele încercări abătute asupra lor, unii dintre ei au hotărât să-şi curme zilele, aşa cum s-a petrecut cu loan Ichim, găsit spânzurat de un copac la locul numit „Strujoacă" în văzul tuturor. Tot în această perioadă au fost evacuaţi de către ruşi locuitorii satelor: Frătăuţi, Marginea şi alte comune din fostul judeţ Rădăuţi, aduşi şi cazaţi o parte din ei şi la Dersca, unde au stat toată primăvara şi vara anului 1944. Victoriile obtinute pe front de către armata roşie şi bombardamentele aliatilor asupra ţării noaste au slăbit considerabil moralul conducerii statului. Se încearcă prin diverse căi diplomatice, cu şi fără ştirea lui Antonescu de a se încheia un armistitiu cu părţile aflate în conflict cât mai onorabil. Tratativele în acest sens nu mai sunt finalizate deoarece la 23 august 1944, mareşalul lon Antonescu este arestat în incinta palatului regal împreună cu colaboratorii săi apropiati, de către o formatiune militară aflată la dispozitia lui Mihai de Hohenzollem, pe atunci rege al României.

După acest episod tulburător, armata română primeşte ordin de a se alătura ruşilor în lupta pentru zdrobirea definitivă a fascismului hitlerist până la victoria finală din mai 1945. In acest război de proportii uimitoare care a durat exact 5 ani 8 luni şi 8 zile au participat aproape toate statele globului căzând milioane de vieti atât pe front cât şi în lagărele de concentrare. Multe localităti rurale şi urbane sunt distruse, unele dintre ele în întregime, din care s-au pierdut nenumărate comori materiale, culturale şi de artă, acumulate de-a lungul veacurilor. Supravieţuitorii conflictului mondial, locuitorii satului, reveniti acasă de pe front, se alatură familiei şi împreună duc o muncă intensă pentru a înlătura cât mai repede posibil rănile provocate de război.

Apar elemente noi în platforma politică românească. Partidul Comunist, scos din anonimat de către conducătorii lui în majoritate cu nume de împrumut: Ana Pauker, Vasile Luca, Walter Roman, Teohari Georgescu, losif Chişinevschi şi multi altii care, cu ajutorul ocupantului rus s-au instalat definitiv la putere, înlăturând progresiv pe toţi oamenii politici cu traditie în democraţia românească socotiţi „duşmanii poporului", mulţi din ei găsindu-şi sfârşitul în temniţele comuniste. In primăvara anului 1945 s-a făcut reforma agrară pentru ţăranii din sat participanţi la război dându-se câte 1 ha. de teren celor cu pământ mai putin şi jumătate celor cu mai mult. Pământul a fost expropriat din moşia boierului Eduard Burbure. Proprietatea moşiei rămâne, conform legii cu o suprafaţă de 100 ha, din care 50 ha pentru Eduard şi 50 pentru Jean Burbure, plus 50 ha pădure. La scurt timp după revenirea din refugiu, în fosta clădire a morii de grâu se instalează o moară pentru măcinat porumb, iar moşia se lucra cu atelajele rămase în folosinţă. Situatia devine nesigură pentru poziţia lor socială şi, după o analiză obiectivă şi-au dat seama că politica agrară aplicată de comunişti după modelul venit de la „răsărit" va lichida „burjuii" de la sate.

Nu trece mult şi, la 30 decembrie 1947, monarhia este răstumată, fiind socotită de regim „stâlpul moşierilor şi capitaliştilor", după care se continuă cu înlăturarea tuturor proprietarilor de moşii şi întreprinderi industriale. în noaptea de 11-12 iunie 1948, un grup de comunişti locali, în frunte cu alţii din conducerea superioară au pătruns în locuinţa moşierului Eduard Burbure şi a fiului său Jean izgonindu-i din casă, fără a le permite să ia cu ei mai mult decât minimul necesar. Unii din aceşti borfaşi - pentru că nu le putem spune altfel - au avut ocazia să-şi însuşească tot ce au dorit din bunurile cele mai de preţ pe care le-au avut boierii, pentru că la întocmirea procesului-verbal al celor găsite şi preluate, cine poate crede că toate aceste bunuri au fost înregistrate corect şi predate statului?

Familia Burbure a fost strămutată cu domiciliul în oraşul Roman şi abandonată fără nici un pic de ajutor. Noile autorităţi, prin organele lor represive au avut grijă să-i urmărească în continuare. Eduard Burbure cu sotia, timp de aproape 20 de ani de la strămutarea lor duc o viaţă de frică, necazuri şi lipsuri. Suferinzi şi în vârstă, o activitate pe măsură, care să le asigure existenţa era greu de realizat. In această perioadă de sărăcie şi neputinţă, un ajutor substanţial 1-au primit din partea fostului administrator de pe moşie, Gh.I. Badragan, care, periodic, înfruntând barierele organelor represive aproviziona cu alimente şi alte bunuri necesare familia Burbure până la trecerea lor in nefiinţă. Jean Burbure s-a descurcat oarecum mai bine deoarece, fiind calificat conducător auto, s-a angajat putin mai târziu la autobaza de transport auto cu sediul în Cîmpulung Moldovenesc, unde a lucrat până la pensionare. Moare în 1993 la vârsta de 83 de ani, după ce a fost reîmproprietărit la Dersca, conform Legii fondului funciar nr.18/1991. Moşia Dersca, nationalizată, a trecut la întreprinderea Agricolă de Stat, restul pământului fiind in proprietatea ţăranilor şi exploatat după posibilitătile fiecăruia.

Agitatorii comunişti în probleme agrare trec la propaganda cunoscută: „lucrul pământului în comun". Ţăranii, bine informati de munca în colhozurile ruseşti, ale căror exemple urmau a fi aplicate şi în România nici nu doreau să audă de aşa ceva. Imediat după război, sătenilor le lipseau mijloacele necesare pentru a face o agricultură de calitate. Animalele de tot felul, în urma jafului rusesc lipseau. Moneda imprimată la Moscova, folosită ca plată pentru achizitii în timp de război a rămas fără valoare, fiind colectată şi restituită ruşilor gratis de către statul român aşa că jaful s-a dovedit a fi îngrozitor de mare. Ţăranii s-au străduit totuşi să muncească în aceste conditii. Rezultatele erau însă minime. Se foloseau vacile la plug sau căruţe, în tovărăşie, câte una de fiecare familie şi numai în cazul fericit al celor ce le posedau, pentru că foarte mulţi erau lipsiţi de ele. Nu se găseau în comerţ stofe, confecţii, încălţăminte sau alte materii prime, populatia fiind nevoită să-şi confectioneze cele necesare din resurse proprii. S-a ajuns în situatia să se poarte cămăşi şi altă lenjerie din „câlti în câlti", o ţesătură lucrată numai din cânepă şi in. Peste aceste necazuri şi lipsuri, în anul 1946-1947, când rănile războiului nu se vindecaseră definitiv asupra satului Dersca, ca şi în toată zona nordică a Moldovei s-a abătut o secetă îngrozitoare, care a făcut pământul să devină sterp. Se puteau vedea atunci - aşa cum scrie presa vremii - făpturi scheletice care se necăjeau să smulgă buruieni din rădădni pentru a-şi asigura blidul de terci de toate zilele, fiinţe umane sleite de puteri pe care numai speranţa în supravieţuire le mai putea scoate din apatie. Copii cu trupurile deformate în urma consumării buruienilor necomestibile, alături de mame deznădăjduite că nu au cum să-i ajute. Bătrâni cu feţe de pergament şi privirea rătăcită, şezând imobili în aşteptarea vreunul miracol, care să-i scoată din starea melancolică prelungindu-le sfârşitul. Secvenţele privind traiul acestor oameni de pe pământul sec al satului s-au dovedit a fi extrem de nemiloase, din care cu greu s-a revenit la normal. Desigur că nu toti oamenii din comună au trecut prin aceste chinuri, o parte din ei au reuşit într-o oarecare măsură să-şi procure alimentele necesare pentru a supravieţui.

Norii negri ai acestui flagel au început să dispară odată cu timpul favorabil din vara anului 1947, când ploile şi vremea prielnică au făcut ca pământul să rodească peste aşteptări. Sătenii au trecut la muncă hotărâti să recupereze pierderile provocate de acest flagel. Politica agrară la sate promovată de regimul comunist folosea toate metodele de îngrădire a ţăranului proprietar, cu scopul bine definit de a aduce ţăranul la limita disperării şi în urma acestor presiuni să se descotorosească de pământ. Au introdus cote obligatorii la toate produsele agricole şi animaliere pentru toţi proprietarii de terenuri agricole şi animale. Au categorisit în mod abuziv un număr de 53 de familii drept chiaburi, de la care aproape întreaga recoltă obţinută era preluată de către colectorii comunali şi predată statului. Erau de asemenea, obligati să presteze diverse munci obşteşti fără plată cu atelajele proprii cât şi alte prestatii printre care şi scoaterea cioatelor de pe fâşia de frontieră. Autorii acestor nelegiuiri au fost primarul comunist de atunci, Constantin Ailioaie, zis „Azoiţei" şi secretarul primăriei Dumitru Coşman, împreună cu întreaga formatie comunistă locală. Printre ţăranii trecuti în rândul chiaburilor s-au numărat: Teodor Soroconovici, Vasile Pintilie, Constantin Temneanu, Dumitru Temneanu, Gheorghe C. Temneanu, Alecu Gherasim, Dumitru Moroşanu, Dumitru Ţurcanu, Gheorghe Cazacu, Nicolae Urzică, loan Urzică, loan Romanescu, Mihai Dumbravă, Gheorghe şi loan Aiordăchioaie, Constantin Adăscăliţei, Gheorghe Gireadă ş.a. Purtătorilor „onorificului" blazon li s-a pregătit o soartă asemănătoare celor care purtau steaua lui David: deportări, proprietăţi confiscate, închisori sau lagăre de concentrare. O palmă usturătoare pe obrazul celor care vor mai încerca să dezgroape stafiile partidului comunist şi legionar, patronii legitimi ai acestor invenţii satanice.

In continuare, se înăspreşte politica de teroare împotriva tuturor celor pe care-i considerau că se opun colectivizării agriculturii. Cu aportul direct al unor elemente lipsite de cel mai elementar bun simţ, angajate în securitatea statului din care o parte din ei îşi petreceau majoritatea timpului la sate; cazul unui „Bobică", un nume conspirativ, care arestează în miez de noapte pe fratii Vasile şi Constantin Tudosanu, Gheorghe Temneanu şi Constantin Tănăsele, judecaţi şi apoi condamnati la câte 20-25 ani sub învinuirea de a se împotrivi colectivizării. Primar în acea vreme era Eugen Brai, care nu a fost străin de această acţiune. In afara celor menţionati mai sus au mai fost aruncati în puşcăriile comuniste în condiţii asemănătoare pentru diferite învinuiri politice: Dumitru Gireadă, Mihai Donţu şi Alexandru Roman. Pe acest fond de umilire şi reprimare a libertătilor cetăţeneşti, s-a desfăşurat munca de propagandă pentru „transformarea socialistă a agriculturii". Văzând că ţăranii se opun puternic formei de lucru in „colhoz", comuniştii au schimbat tactica, îndemnând sătenii să se înscrie la „întovărăşirea agricolă". Se înfiinţează astfel întovărăşirea agricolă de producţie „Tudor Vladimirescu", în fruntea căreia sunt aleşi Dumitru Badragan, Gheorghe Zetu, loan Duceac şi loan Badragan, secretar Alecu Gherasim. Dar nu acesta era obiectivul conducerii statului comunist în ceea ce priveşte politica agrară la sate. Scopul final era colectivizarea. Munca de agitatie şi propagandă se intensifica în rândul ţăranilor pentru a se înscrie în colectivă, dar fără rezultate. Ţăranii, legaţi de bucata lor de pământ, de casă, de mijloacele de transport şi producţie, de animalele pe care le deţineau şi obişnuiţi de o viaţă aşa, privea viitorul în colectiv ca pe sfârşitul lor şi se opuneau cu îndârjire. Pentru a-şi realiza planul diabolic, guvernantii au trecut la înscrierea forţată a ţăranilor. Bătăuşi şi beţivani plătiţi pe post de agitatori, importaţi din alte localităţi, cu experienţă în domeniu, la care se mai adăuga şi elementul autohton, în frunte cu comunistul nr.l Brai Eugen au folosit metode mai putin ortodoxe, determinându-i în cele din urmă să se înscrie în colectivă. Cu o cerere completată din timp, forţau sătenii să o semneze sau să pună degetul neştiutorii de carte, fiind considerati apoi colectivişti.

Reuşesc astfel, în anul 1961 colectivizarea întregii comune. Singurul ţăran care rămâne în afara colectivei a fost Constantin Aungurence. Unicul caz era scos în evidenţă de către politicieni, precum că înscrierea in colectiv s-a făcut de bună voie, iar cei care nu au dorit aşa ceva şi-au păstrat proprietatea. Realitatea era contrarie iar jocul politic era făcut cu dibăcie. Cam acestea sunt imaginile tabloului politic al „marilor realizări şi victorii" obţinute de regimul comunist in munca şi lupta dusă împotriva „sabotorilor şi a duşmanului de clasă", pentru a oferi celor mulţi şi necăjiţi o viaţă fericită. Preşedinţia gospodăriei colective - numită apoi Cooperativă Agricolă de Producţie - pe întreaga ei perioadă de existenţă a fost deţinută de loan Dumbravă, apoi de Teodor Chetraru şi de Stelian Romanescu iar contabili: Vasile Pintilie şi Margareta Pintilie, fostă Atudosie. Despre modul cum au condus unitatea cât şi cel privind comportarea, populaţia din Dersca a avut dreptul să facă o analiză cât mai obiectivă în acest sens. Sigur, păreri pro şi contra au fost şi vor fi, poate şi în viitor. Important este că în cei 38 de ani de existenţă cooperatist-agricolă, sătenii au reuşit să treacă peste toate greutăţile, participând efectiv la muncile agricole ce se impuneau şi obţinând în final rezultate satisfăcătoare. Satul, în această perioadă, devine o aşezare frumoasă cu case şi anexe gospodăreşti pe măsură. S-au construit locuinţe, edificii de cultură şi sociale ca: şcoli, dispensar medical, cămin cultural, oficiu poştal, brutărie, spatii pentru comerţ, grădiniţă, un bloc de locuit, sediu pentru poliţie ş.a. Aceste realizări se datorează oamenilor gospodari din comună, care nu s-au lăsat copleşiţi de politica de comandă şi de dictat şi au ştiut să folosească prilejul pentru a se gospodări. Nu s-au lăsat intimidaţi atunci când erau controlaţi privind provenienţa materialelor de construcţii sau a altor bunuri dobândite si nici atunci când erau trimişi în judecată şi condamnaţi pentru câtiva ştiuleti de porumb, luaţi în plus de pe tarlaua CAP-ului. Greu, foarte greu, dar, cu toate acestea, oamenii s-au străduit să se menţină pe linia de plutire. Aspectul pozitiv legat de înfrumuseţarea satului este scos în evidenţă de nostalgicii fostului regim ca pe o realizare proprie care, de altfel este într-o anumită măsură, adevărată. Dar privind şi reversul acestei monede replica este alta: satul, dacă ar fi avut fericirea să nu cunoască dictatura comunistă, înfătişarea lui ar fi fost mult mai modernă, cu toate serviciile posibile, asemenea localităţilor din statele apusene rămase în afara sferei de influenţă a comunismului.

Regimul dictatorial a luat sfârşit odată cu actul revoluţionar de la 22 decembrie 1989, când cei doi „cârmaci", Nicolae şi Elena Ceauşescu, aflaţi . la conducerea statului aproape 25 de ani au fost înlăturaţi de la putere împreună cu clica lor şi apoi condamnaţi la moarte la numai 3 zile de la arestare în ziua de 25 decembrie 1989. Noua conducere a statului desfiinţează toate structurile comuniste ale vechiului regim, inclusiv cooperativele agricole de productie. Ţăranii şi-au primit pământul pe care 1-au avut, potrivit legii fondului funciar din 1991. Este o premieră absolută în istoria ţării, când o societate de tip comunist, cu tot angrenajul ei economic, social şi politic trece de la o economie planificată şi de comandă la una de piaţă, tranziţie destul de grea şi cu implicatii neprevăzute în aplicarea ei. Democraţia nu este peste tot înţeleasă aşa cum ar fi normal, apar fel de fel de fenomene negative care scot ,în evidenţă dorinţa de căpătuială şi îmbogătire rapidă a unor elemente necinstite şi fără caracter din rândul cărora s-au aflat şi o parte din cei care au pus mâna pe putere. Mafia – care trebuie să recunoaştem, în timpul dictaturii a fost oarecum tinută în frâu - a ieşit acum la suprafaţă, operând cu mai multă vigoare. Majoritatea dintre cei care au preluat conducerea statului imediat după prăbuşirea regimului ceauşist erau foştii comunişti care declarau că s-au lepădat de vechea doctrină, fără însă a convinge pe cei aflaţi în opozitie motiv care a provocat scânteia unor aprige dispute politice între cele două tabere.

Pentru locuitorii satului Dersca lupta pentru „ciolan" a fost un prilej de discuţie şi analiză lăsând la aprecierea fiecărui individ să fie sau nu de acord cu una dintre pozitii. Grija lor era şi va fi mereu aceea de a-şi asigura în mod decent cele necesare traiului. După ce au primit pământul, proprietarii respectivi au trecut la exploatarea lui în conditiile ce se impun. Incet-încet, şi-au procurat utilajele de care aveau nevoie - între care şi tractoare - un număr de peste 40 de cetăţeni sunt posesori de autoturisme care le înlesnesc deplasarea în condiţii moderne, uneori folosite şi la transporturi de mic tonaj.